Acordul de la Paris privind clima

Acordul de la Paris

Acordul climatic de la Paris determină dezvoltarea reglementării climatice în Moldova (Detalii în articol prin link).

Contextul reglementării climatice internaționale

În anul îndepărtat al 1896, savantul suedez Svante August Arrhenius a formulat o ipoteză revoluționară conform căreia consumul uman de combustibili fosili ar putea duce la o creștere semnificativă a nivelului de dioxid de carbon în atmosferă și, în consecință, la încălzirea globală. Cu toate acestea, ideile sale au trecut neobservate la vremea respectivă.

În anii 1930, temperatura medie în Statele Unite și în regiunea Atlanticului de Nord a început să crească, atrăgând atenția oamenilor de știință. Guy Stewart Callendar, bazându-se pe lucrarea lui Arrhenius, a prezentat pentru prima dată o studiu lumii despre influența combustibililor fosili asupra climei. Deși munca sa a stârnit interes, lipsa sa de doctorat a condus la unele scepticisme. Cu toate acestea, savantul a continuat cercetarea sa și a devenit o figură importantă în studierea schimbărilor climatice.

În anii 1950, comunitatea științifică a recunoscut că schimbările climatice se întâmplau, dar cauza exactă a rămas neclară. În același timp, a devenit evident că stratul de ozon al Pământului era afectat din cauza anumitor substanțe chimice, ceea ce avea consecințe grave pentru sănătatea umană.

În 1985, Convenția de la Viena pentru Protecția Stratului de Ozon a fost adoptată, ratificată de 197 de țări. Scopurile sale includeau reducerea producției și consumului de substanțe care epuizează ozonul, cooperarea în cercetare și dezvoltarea tehnologiilor alternative. Această convenție a servit ca bază pentru Protocolul de la Montreal din 1987, care a stabilit termene și angajamente specifice pentru reducerea substanțelor care epuizează ozonul.

La 23 iunie 1988, principalul savant al NASA, James Hansen, a prezentat rezultatele modelelor de calculator confirmând rolul activității umane în schimbările climatice în cadrul audierilor din Senatul SUA. Aceste evenimente au marcat punctul de plecare pentru discuția globală, care în cele din urmă a condus la crearea Panelului Interguvernamental privind Schimbările Climatice (IPCC) pentru a evalua obiectiv faptele schimbărilor climatice, cauzele și consecințele potențiale.

Convenția Cadru a Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice

În iunie 1992, a avut loc Summit-ul Pământului istoric (UNCED), la care au participat reprezentanți din 179 de țări. Unul dintre principalele subiecte de discuție a fost schimbările climatice, iar atunci a fost propusă semnarea și ratificarea Convenției Cadru a Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice (UNFCCC).

Scopul acestui document a fost recunoașterea schimbărilor climatice ca o problemă globală și promovarea cooperării între țări în reglementarea climatică pentru a stabiliza nivelul de gaze cu efect de seră în atmosferă la un nivel care nu reprezintă o amenințare la sistemul climatic. Inițial, responsabilitatea reducerii emisiilor a fost pusă pe umerii țărilor dezvoltate, având în vedere contribuția istorică și resursele lor, în timp ce țările în curs de dezvoltare ar fi putut participa voluntar.

UNFCCC a fost ratificată abia în 1994, și merită menționat că angajamentele asumate de țări au fost voluntare. Cu toate acestea, acesta a devenit primul pas către cooperarea internațională în reglementarea climatică.

Protocolul de la Kyoto

În decembrie 1997, a fost semnată prima amendare la UNFCCC, cunoscută sub numele de Protocolul de la Kyoto. Acest document istoric a fost ratificat de 192 de țări în februarie 2005. Scopul principal al protocolului a fost reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, cum ar fi CO2, CH4, N2O, precum și gazele fluorurate (SF6, HFC-uri, PFC-uri), de către țările dezvoltate cu 5% în perioada 2008-2012 față de nivelul din 1990.

În 2012, a fost adoptată Amendamentul de la Doha la Protocolul de la Kyoto, în cadrul căruia țările participante la protocol s-au angajat să reducă emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puțin 18% față de nivelul din 1990 pe o perioadă de opt ani, de la 2013 până în 2020. Acest amendament a intrat în vigoare la 31 decembrie 2020, dar numărul țărilor participante a scăzut semnificativ în comparație cu primul perioadă.

Este important de menționat că Protocolul de la Kyoto a introdus și o serie de mecanisme de piață pentru a ajuta țările să își atingă obiectivele de reducere a emisiilor:

  • Comerțul internațional cu emisii: Țările dezvoltate și-au stabilit obiective de reducere a emisiilor și au primit cote de emisii. Cotele neutilizate puteau fi transferate către țările care depășeau obiectivele lor.
  • Mecanismul de Dezvoltare Curată (CDM): Acest mecanism a permis țărilor dezvoltate să desfășoare proiecte de reducere a emisiilor în țările în curs de dezvoltare și să utilizeze reducerile certificate de emisii obținute pentru a-și atinge angajamentele.
  • Implementare comună: Acest mecanism a permis țărilor dezvoltate să primească unități de reducere a emisiilor din proiecte de reducere a emisiilor din alte țări dezvoltate și să le utilizeze pentru a-și atinge obiectivele. În 2001, a fost creat Fondul de Adaptare pentru a finanța proiecte și programe de adaptare în țările în curs de dezvoltare. În prima perioadă, finanțarea a fost asigurată dintr-o parte a veniturilor din activitățile Mecanismului de Dezvoltare Curată, iar în a doua perioadă, a fost finanțată și din veniturile din Comerțul internațional cu emisii și Implementarea comună.

Ca alternativă la mecanismele Protocolului de la Kyoto, standardele voluntare precum Standardul de Aur și Standardul Verificat pentru Carbon au câștigat popularitate largă, vizând angajamente voluntare ale companiilor. Aceste standarde au oferit o mai mare flexibilitate părților în implementarea proiectelor climatice și utilizarea unităților de carbon.

Acordul de la Paris


În 2015, comunitatea internațională a făcut un alt pas semnificativ în abordarea problemei schimbărilor climatice prin semnarea Acordului de la Paris. Acest document istoric a fost ratificat de 190 de țări un an după semnare. Acordul stabilește obiectivul ca țările să mențină creșterea medie globală a temperaturii sub 2°C față de nivelurile preindustriale și să se străduiască să limiteze creșterea temperaturii la 1,5°C.

Obiectivele Acordului de la Paris includ și creșterea capacității societății de a se adapta la schimbările climatice și promovarea dezvoltării cu emisii minime de gaze cu efect de seră, fără a pune în pericol producția alimentară. În plus, acordul solicită alinierea fluxurilor financiare cu o traiectorie de dezvoltare cu emisii reduse de carbon și reziliență climatică.

O caracteristică importantă a Acordului de la Paris este că toate țările, atât dezvoltate cât și în curs de dezvoltare, sunt obligate să reducă emisiile de gaze cu efect de seră. Cu toate acestea, fiecare țară își stabilește propriile obiective în funcție de nivelul său de dezvoltare și capacitățile tehnologice.

Spre deosebire de Protocolul de la Kyoto, angajamentele de reducere a emisiilor în Acordul de la Paris sunt voluntare. Cu toate acestea, țările sunt obligate să urmărească emisiile lor de gaze cu efect de seră și să raporteze progresul lor.

La conferința COP 26 de la Glasgow, au fost propuse două tipuri de mecanisme de piață pentru a ajuta țările să atingă obiectivele Acordului de la Paris:

  • Articolul 6.2: Acest mecanism implică comerțul internațional cu reduceri de emisii pe baza acordurilor între țări. Moldova și Japonia au încheiat și implementează un acord corespunzător.
  • Articolul 6.4: Acest mecanism prevede înființarea unei piețe globale de carbon sub egida ONU pentru reducerea centralizată a emisiilor globale. Pentru a implementa Articolul 6.4, va fi necesar un acord asupra mai multor aspecte cheie, inclusiv metodologii, mecanisme pentru înlăturarea gazelor cu efect de seră, monitorizarea și evaluarea riscului de revenire a gazelor în atmosferă, instrumente pentru dezvoltare durabilă și proceduri de soluționare a disputelor.

Participarea Moldovei în implementarea Acordului de la Paris

Moldova participă activ la eforturile internaționale de combatere a schimbărilor climatice. Este parte la documente cheie precum Convenția Cadru a Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice (semnată la 12 iunie 1992, ratificat prin Hotărârea Guvernului nr. 404 din 9 iunie 1995), Protocolul de la Kyoto (ratificat prin Legea nr. 29 Din 13 februarie 2003) și Acordul de la Paris (semnat la 21 septembrie 2016, ratificat prin Legea nr. 78 din 4 Mai 2017).

Proiectele climatice au fost implementate în Republica Moldova în cadrul Mecanismului de dezvoltare curată.

La 25 septembrie 2015, Moldova a depus un plan cunoscut sub numele de Contribuția Națională Determinată Intenționat (Intended National Determined ContributionINDC) sau NDC1, care includea un obiectiv general necondiționat de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 64-67% în comparație cu nivelurile din 1990 până în 2030, și să facă toate eforturile pentru a reduce emisiile cu 67%.

Angajamentul de reducere exprimat mai sus ar putea fi majorat cu până la 78% sub 1990 nivel condiționat de, un acord global care abordează subiecte importante, inclusiv financiare cu costuri reduse resurse, transfer de tehnologie și Cooperare Tehnică, accesibile tuturor la scară proporțional cu rovocarea schimbărilor climatice globale.

La 4 martie 2020, Moldova a actualizat Contribuția Națională Determinată Intenționat (National Determined ContributionNDC2), stabilind un nou obiectiv general necondiționat pentru țară de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu 70% în comparație cu nivelurile din 1990 până în 2030.

Reducerea estimată în aceleași condiții în NDC2 poate fi crescută la 88%, în loc de 78%, așa cum este definit în NDC1.

De asemenea, Moldova participă la implementarea proiectelor climatice în cadrul Articolului 6.2 al Acordului de la Paris prin Mecanismul Comun de Credite (Joint Crediting Mechanism).